In copilarie am locuit impreuna cu parintii mei la curte. Era o curte in forma de potcoava, in care casele vecinlor erau asezate una langa alta, in mijloc existand un fel de gradina cu pomi si straturi de flori. Vecinii de langa noi, o familie spilcuita (el colonel, ea cu sange “albastru” descendenta din printi unguri) au cumparat la un moment dat, pentru cei doi baieti ai lor, un catel din rasa bullmastiff. Ca orice pui de catel, Bob era tare frumusel cand l-au adus, arata ca un purcelus grasut care se legana lenes cand mergea. Era rasfatatul tuturor copiilor din curte. Dar, in scurt timp a crescut atat de mult incat ne era frica sa ne mai apropiem de el, desi era pasnic, cand te vedea alergand avea obiceiul sa-ti sara in spate si sa-ti puna labele pe umeri. Se zvonea prin curte ca doarme in pat cu stapanii lui, motiv pentru care mama mea era oripilata - pentru ea acest lucru era de neconceput. Dupa cativa ani s-a intamplat ca Dl.colonel sa se imbolnaveasca grav si sa moara. Din acea zi Bob nu s-a mai atins de mancare, era trist si statea intins pe covorasul de langa pat fara sa-l paraseasca. Stapana lui spunea ca sufera din cauza mortii sotului ei, dar eu cu mintea mea de copil nu puteam intelege asta. La scurt timp Bob s-a stins si el. A fost mare tristete in curte si s-a vorbit mult timp despre loialitatea si iubirea lui fata de stapan`su.
Mi-am reamintit acum, cand mi-a calcat pragul cabinetului o clienta indurerata de moartea animalului de companie.
La inceputul discutiei aproape ca se jena sa spuna pentru ce a venit. Isi plangea moartea catelului cu multa discretie, pentru a nu fi ridiculizata de cei din jur. Desi simtea multa durere, isi punea intrebarea daca este normal sa fie atat de afectata de pierderea lui. Nu putea prelua convingerile celor din jur ca : “este doar un animal”, “du-te la un adapost de caini si adopta un maidanez”. Pur si simplu nu putea privi aceasta pierdere din unghiul lor.
Dupa ce am discutat indelung, a inteles si s-a linistit, ca este normal tot ce i se intampla. A devenit constienta ca durerea este aceeasi, indiferent ca este vorba de un patruped sau de un om. Atunci cand exista atasamentul din iubire fata de o fiinta, singura care ti-a stat alaturi ani de zile, nu poti sa nu suferi. Si, la fel ca si in cazul oamenilor, acea fiinta este de neinlocuit.
Iar daca ne gandim ca aceste animalute ne dau adevarate lectii de viata, lectii pe care multi dintre noi nu reusim sa le invatam nici pana la adanci batraneti, atunci chiar putem spune ca avem langa noi niste prieteni adevarati, intelepti pretiosi, de la care avem ce invata :
– ne iubesc si ne accepta asa cum suntem, fara a incerca sa ne schimbe
– nu sunt ranchiunosi, chiar daca nu ne-am purtat frumos cu ei ne intampina cu aceeasi bucurie
– traiesc cu placere fiecare clipa a vietii lor, molipsindu-ne cu entuziasmul lor
– sunt fideli, iar loialitatea si iubirea lor este dovedita uneori prin gesturi care implica sacrificiul suprem
Cred ca doar cei care au, sau au avut, animale pot intelege toate acestea. Si, ca sa inchei intr-o nota optimista, referindu-ma la sentimentele care leaga un om de animalul sau de companie, am sa citez cele spuse de un scriitor (Will Rogers) : “ Daca nu exista caini in rai, atunci as prefera sa merg acolo unde se duc ei”
Magdalena Ciuca