Stau în coloană #lasemafor, pe banda cu verde intermitent, dar cineva din fața mea nu s-a încadrat bine. Așa că aștept. Cred că sunt cam a patra mașină din rând și de peste tot se aud claxoane. Domnul din spatele meu a coborât geamul și a ieșit pe jumătate afară. Lângă el, o doamnă dă nervoasă din toate mâinile.
Mai sunt 27 de secunde, deci nu-i un capăt de țară. Mă gândesc că am timp să mai urmăresc dinamica din trafic și din mine însămi și să mă dau cu cremă pe mâini. Apoi pornim cu toții, iar doamna din spatele meu este roșie și am impresia că o să-i explodeze capul.
Și nu pot să nu mă gândesc că era o vreme când ascultam la casetofon 3-4 cuvinte dintr-o melodie, apăsam pe „stop”, scriam ce înțelegeam, scoteam caseta și o derulam înapoi cu pixul, o băgam la loc în fantă, ascultam următoarele 3-4 cuvinte, le transcriam și tot așa. Toată operațiunea dura mai mult de o oră, după care aveam versurile melodiei preferate pe foaie și mă apucam de lălăit încă vreo 3 ore.
Cred că și domnul din spatele meu a derulat casete cu pixul sau a ascultat cârâitul dial-up-ului. Părinții lui probabil au stat la coadă la lapte, dar cumva acum suntem toți în aceeași linie iar unii analizează, în timp ce alții claxonează.