Soarele lenes se-ntinde somnoros intre norii de la rasarit, inca palid pentru a putea incalzi vantul rece care ma tine cu mainile in buzunare si nasul in gulerul combinezonului, incheiat pana sus. Este abia 08:30. Pana la 09:00 sa se tot incalzeasca.
Avioanele decoleaza in zbor tehnic. Cu instructori. Acestea dispar undeva in zare iar noi ne mobilizam sa montam “startul”. Ma uit pe diagrama. Sunt primul!, si ma trezesc cu un zambet larg care-mi umple fata;. Pentru putin timp… scuturat brusc de zgomotul de motoare care se apropie la aterizare. Unul dupa altul, in sir indian, zborul lor rasfoiesc marea carte a cerului pe care o foiloteneaza degetele fine ale elicei. Primul este Barbu-Barbu. Iar ma trezesc zambind, de data asta nerabdator, si incep sa-mi fac incalzirea. De emotie, de data asta.
Aparatul ruleaza pe culoarul neutru. Il vad pe instructor privind atent bordul.
- Poftim, sa vezi ca s-a intamplat ceva… tocmai azi, cand sunt primul!
Dar ma linistesc repede cand vad ca ridica privirea spre mine si ma cheama din ochi. Cupola inca nu glisase de tot cand eu eram pe plan, cu parasuta de salvare prinsa pe corp. Am sarit in cabina si mi-am infipt picioarele in paloniere, apoi cu miscari rapide si sigure mi-am prins chingile scaunului si am fixat casca. Aceste miscari le-am deprins la antrenamentul la rece si totul a durat cateva zeci de secunde. Am ridicat privirea odata cu mana dreapta si trag cupola deasupra mea iar cu stanga am blocat-o in incuietoare. Ma intorc catre instructor si-mi face semn ca totul este OK. Putem decola. Imi promisese un set complet de acrobatie aeriana. Cer alinierea la start, virez, opresc, scot flapsul. Privesc spre CZ (Control Zbor) si Cer.
Spun o rugaciune rapida-n gand si gata:
- Barbu-Barbu, cabina normal, aprobati decolarea, indicati zona!.
- Aprob Barbu-Barbu, zona 2!.
Pasarea de metal tasneste spre albastrul de acum cald si senin. Urmaresc siruri de cifre pe culoarea verde care-mi dau siguranta si incredere. Acul altimetrului este singurul care se zbate spre cifre tot mai mari.
Am ajuns in zona 2, acum urc catre 800 m. Nu vad decat cerul, de la nuantele alburii, undeva la orizont, pana la albastrul pur de deasupra mea. Cer aprobare ptr inceperea lucrului, “aprob” se aude, si confirm in casti.
- Acum esti a mea si numai a mea…spun in gand, usor vinovat ca a durat atat pana….. Dar cerul?. Uauuuu, sunt liber in trei dimensiuni.
Un viraj larg pe dreapta, continuat cu unul pe stanga. Repet miscarea in semn de salut dupa care imping de mansa, brusc. Acul vitezometrului sare, iar inaltimea scade vertiginos. Pe la 400 m trag de mansa. Ma simt strivit in scaun de suprasarcina. Cand avionul ajunge la orizontala il inclin pe stanga si execut un viraj de lupta. Il scot pe la 600 m. Astept sa creasca viteza si trag de mansa. Pamantul ia locul cerului, si din nou, cerul si soarele, pamant. Doua looping-uri. Cerul si soarele se pravalesc in bulgari de foc si raze de lumina. Revin la orizontala, imi trag sufletul o fractiune de secunda si…iau din nou inaltime. Ma ridic pana la 1000 m pentru a plonja intr-o rasturnare continuata cu un viraj de lupta. Amalgam de culori si lumina se impletesc in jurul aparatului. Am senzatia ca ma rostogolesc pe sevaletul unui pictor.
Ma simt puternic, stapan pe bucata asta de cer si indragostit de pasarea care ma asculta. Inca un vis implinit. Un vis din copilarie. Ca multe altele pe care le dorim in viata si reusim sa le implinim.
Am sa-ncerc o ranversare!
Duc motorul in plin, viteza creste, trag de mansa si…avionul urca vertical taind cerul in felii albastre care se preling pe plexicul carlingii. Viteza scade. Scade mult si continua sa scada. Nu stiu cand sa-mi aleg momentul sa actionez palonierul. Ezit!. Si avionul mi-o ia inainte. Cade pe spate, simt ca vine peste mine. O senzatie de nesiguranta totala. Dau mansa lateral, avionul se-ntoarce, viteza tot mai mica il duce de bot, in jos.
Il las sa prinda viteza si-l redresez la 400 m. Un tonou, o rasucire. Al doilea doar pe jumatate. Uf!… avionul se angajeaza. Instructorul ma redreseaza rapid. Inaltime mica!
- Asa-i la-nceput, nu-ti ies toate, spune instructorul meu. Trebuie sa castigi increderea, sa “rupi” mentalitati si, important, munca in echipa te ajuta sa “pilotezi” in siguranta, continua el.
Dau din cap in semn ca am inteles sfatul. Aveam numai 16 ani si finalizasem cursul ptr pilotaj cu motor. Cu un an inainte pilotasem planorul si aveam in “palmares” (eh, eram mandru la varsta frageda) cateva salturi cu parasuta rotunda. Mai tarziu am ajuns la 480 de salturi cu parasuta aripa, un adevarat pilotaj cu panza si suspante incheiate dupa fiecare zbor de pasare!
- Hai acasa (nota: aerodrom)!, spune instructorul in casca; si am cerut aprobarea ptr coborare.
Lumea de aici, de sus, pare ca o tabla de sah. Am scos trenul de aterizare. Imi place sa privesc pamantul de aici.
Am cerut intrarea in tur de pista. La turul patru incerc o glisada.
- Usor!, aud in casca soapta intructorului. Iti place sa testezi!, continua tot el.
Aterizez. Cu parere de rau. Acolo sus, simti ca ai incredere, cu putin curaj si un gram de nebunie. Fericire!. Cu fiecare vis implinit capeti o si mai mare incredere, te simti implinit si la randul tau ii ajuti pe cei din jur sa capete siguranta lucrului facut cu suflet. Asa ies lucrurile mari in viata.
Clinceni. Rela. Aici mi-am cunoscut jumatatea care ma completeaza.
Sunt decizii care te ajuta sa evoluezi, sa-ti controlezi frica si sa-ncerci ceva nou, sa doresti si sa nu ai retineri. Sa crezi in puterea ta si-n puterea echipei.