- „Gabi, mergi până la brutărie să cumperi o pâine?”
- „Cum să nu!” răspund eu bucuros.
- „De asta mi-e drag mie de copiii ăștia a luʼ Mărioara luʼ Filaret, că sunt tare cuminți” spune cu o voce mieroasă vecina în vârstă căreia îi luam bănuții din mână și fugeam apoi cu ei la brutăria care nu era prea departe și mă-ntorceam cât puteam de repede ca să-mi reiau joaca de unde o lăsasem.
Filaret nu e un nume prea obișnuit în Valea Almăjului dar nici nu e de mirare, pentru că bunicul meu era tocmai din Iași, comuna Iacobeni.
Tatăl său, Dumitru, adică străbunicul meu, era pe front în primul război mondial. Avea un prieten apropiat și, în una din zilele în care nu știau dacă vor mai ieși vii din tranșee și-au promis unul altuia că, după război, când își vor întemeia familii, fiecare își va boteza unul din copii cu numele celuilalt.
Filaret s-a născut la 11 ani după terminarea primului război mondial și a fost martorul unui alt război, mai mare și mai crud. A fugit din calea rușilor și a ajuns în Banat. Era un copil și a muncit din greu, și-a completat studiile cum a putut și apoi soarta l-a adus în cel mai frumos loc din lume în care putea să-și întemeieze o familie.
Satul în care a rămas și care este vestit acum pentru morile de apă a fost și locul copilăriei unui mare revoluționar pașoptist, Eftimie Murgu.
Oamenii erau harnici și satul forfotea de la primele ore ale dimineții, apoi toată agitația se muta în „țarină”, în câmpurile pe care toți le munceau cu sfințenie. Mare rușine era pe omul care nu reușea să-și cultive pământul și îl lăsa nelucrat!
Așa am crescut și am fost educați eu și frații mei: să prețuim ce e frumos, munca și cultura.
Am avut în față modelele oamenilor care muncesc pentru a obține ce vor, am crescut cu poveștile lor și am fost educat să prețuiesc valorile.
- Mâine, ce planuri avem?
- De ce întrebi?
- Știi că am vorbit cu Ion să ne apucăm de sport?
- Da.
- Mâine seară trebuie să ne întâlnim, să începem. Are la el acasă haltere, gantere, câteva bănci cu suport. Mai vin și alții…
- Și crezi că o să poți să faci ceva după o zi la coasă?
- Deci mergem la coasă! Unde?
- La Rușnic. Dacă e vreme bună, terminăm în două, poate trei zile. Apoi trebuie să și strângem fânul.
Am răsuflat ușurat. Dacă bunicul meu a spus că terminăm în două, poate trei zile, însemna că nu o luam cu ruptul. Cu doar câțiva ani înainte, noi (eu și fratele meu mai mare) eram încă prea mici pentru muncile grele ale câmpului. Îmi aduc aminte că a venit într-o seară de vară rupt de oboseală dar cu o mare mulțumire afișată pe față. A cosit într-o singură zi tot fânul de la Rușnic; el și încă un vecin.
Dacă doi oameni au avut o zi de coasă, trei cosași ar fi trebuit să muncească foarte lejer pentru a termina în două - trei zile.
Așa a și fost. În miezul zilei ne-am așezat la umbră și am așteptat să se potolească arșița. Spre seară am mai muncit puțin, apoi am plecat spre casă „rupți de oboseală”.
Bunicii ne-au iubit ca pe copiii lor. Nu am simțit vreodată că muncim, pentru că nu ne-au obligat să o facem. În schimb noi eram mândri să dăm o mână de ajutor.
Răsplata noastră a fost foarte mare în timp. Ne-am ales cu principii de viață puternice și sănătoase, am comparat viața de la „țară” cu cea de la „oraș” și am fost motivați să învățăm pentru a nu ne chinui toată viața cu munca fizică.
Pe dealurile copilăriei
