Se apropia toamna lui 2013 aci în București și am rămas fără bani. Freelancer fiind, am calculat treaba și am ajuns rapid la concluzia că e mai bine să fii sărac acasă la parinți, așa că am plecat la Focșani unde avem măcar de mâncare.
Între timp, al nostru guvern a propus o lege prin care voiau să dea drumul la exploatarea minieră la Roșia Montană. Proiectul de exploatare nu a fost aprobat nici de Ministerul Mediului, nici de alte organe așa zis avizate pentru că era foarte prost,. Așa că minunăția guvernamentală a zis că da ea toate avizele necesare, neavând această capacitate legală, dar na.
Drept urmare pe 1 septembrie au ieșit primii oameni în stradă și eu eram la Focșani fără bani de venit la București. Ofticat eram, tare. Am început să petrec ceva ore la telefon cu 
A venit și momentul în care am primit banii și am pornit spre capitală, dar avea o verișoară nuntă și pe atunci mă cam supuneam obligațiilor familiale, așa că m-am dus la nuntă în loc de protest. Dar am plecat de acolo și m-am oprit cu taxiul fix în intersecție la Universitate pe la 3 noapte, sperând să mai fie oameni pe acolo. Nu erau, așa că am plecat supi acasă.
A doua zi, mi-am luat haine alea frumoase, m-am vazut cu prietenii și am pornit sper protest, ce bine că stateam la Universitate și trebuia doar să cobor din bloc. Iar când am ajuns acolo s-a întamplat o metamorfoză în mine, pe care probabil nu o voi uita niciodată.
Am vazut o masă de oameni care băteau și strigau totul în sincron. Deși era absolut evident ca sunetul vinde de la oamenii care sunt în fața mea, creierul meu nu a putut înțelege contextul pentru că niciodata nu auzisem o mulțime în sincron și mi se părea că este prea multă gălăgie doar pentru masa aia de oameni. Așa că ma uitam dupa boxe sau alte chestii care să explice volumul foarte ridicat.
Nu exista alt motiv pentru nivelul sonor ridicat, vocea comună era singur explicație. Momentul de realizarea al acestui lucru a fost minunat, ceva fundamental s-a schimbat în mine, înțelesesem cât de puternică poate fi o cauză care unește oamenii.
Au urmat câteva luni de proteste constante la care am participat cam în fiecare zi, așa am cunoscut foarte mulți oameni frumoși. Chiar m-am și întâlnit cu un baiat din Focșani cu care fusesem la aceași școala, era era jandarm acum, tot ne-am înteles bine. Ajunsesem în punctul în care ma simteam infinit mai bine în stradă, inconjurat de zeci de mii de oameni în câteva duminici, decât mă simțeam la mine acasă.
Deși între timp nu prea mă mai încântă protestele așa mult, deoarece sunt doar o reacție iar eu îmi doresc să acționez, adică să contruiesc. O să ma gândesc cu drag la acea perioadă toată viața.