Socialismul Participativ Românesc la începutul Secolului XXI
Apariţia şi evoluţia teoriei şi practicii socialiste
Socialismul a apărut în forma sa inițială cunoscută în prezent sub denumirea de „socialism utopic” înaintea apariției clasei muncitoare moderne, cu peste 150 de ani în urmă. Mari gânditori ca Robert Owen, Saint Simon și Fourier au prezentat socialismul ca o alternativă la capitalism. Ei au criticat aspru capitalismul, dar alternativa propusă de ei respectiv de a crea enclave socialiste într-o mare capitalistă, nu s-a dovedit viabilă. Noi gânditori socialiști au apărut odată cu dezvoltarea clasei muncitoare. Unul dintre liderii teoreticienii ai mișcării British Chartist din Anglia a fost Bronterre O’Brien care a scris:
Istoria umanității arată ca de la începuturile sale, bogații din toate țările au conspirat în permanență pentru a îngenunchea pe săracii din toate țările, deoarece „sărăcia omului sărac este fundamentul bogăției omului bogat”. Toate crimele și superstițiile naturii umane își au originea în această luptă canibală a bogaților împotriva săracilor.
Dorința unui om de a trăi din fructele muncii altora este păcatul originar al omenirii. Mizeria clasei muncitoare nu se datorează pur și simplu răutății capitalistului, ci modului de funcționare a sistemului capitalist. Nu se pune deci problema de capitalist „bun” sau „rău”. Legile economice ale capitalismului dictează esența acestui sistem.
Cei care au dezvoltat aceste idei și au pus socialismul pe baze științifice apelând la metoda materialismului dialectic în analiza și gândirea lor au fost Marx și Engels. Globalizarea actuală a fost prevăzută și analizată de ei acum peste 150 de ani. Ei au apreciat că în capitalism se creează o piață mondială, are loc o diviziune mondială a muncii, se pun bazele materiale ale socialismului și se dezvoltă clasa muncitoare nu numai ca sursă de exploatare dar și ca o clasă revoluționară. În acest sens Marx a scris că: „emanciparea clasei muncitoare este o sarcină a clasei muncitoare însăși”.
Lider în domeniul filozofiei sociale din Statele Unite în secolul XX, John Dewey , a precizat că până când „feudalismul industrial” nu va fi înlocuit de „democrația
industrială” politica va rămâne „o pată aruncată de marile afaceri peste societate”.
În ultima sută de ani, clasa muncitoare s-a revoltat de multe ori dar numai după 1917 a reușit o transformare revoluționară a societății și trecerea de la feudalism la socialism.
După al doilea război mondial socialismul s-a extins în țări din Europa Centrală și de Sud – Est, în Asia și în zona Caraibelor.
Ca o concluzie putem spune că:
în toate aceste țări devenite socialiste, cu mici diferențieri, s-a trecut de la feudalism la socialism contrar principiului enunțat de Marx, potrivit căruia trecerea spre socialism se va realiza în țările capitaliste dezvoltate;
sistemul socialist practicat în aceste noi țări socialiste a fost un „socialism reprezentativ post-feudal de Stat”;
la nivel social, în aceste țări s-a practicat „democrația reprezentativă”;
la nivelul democrației de partid s-a promovat „centralismul democratic”;
„socialismul reprezentativ post-feudal de Stat” și-a bazat existența pe „un feudalism de Stat industrial și agricol” în care statul Socialist a înlocuit feudalii în agricultură și capitaliștii în industrie.
Albert Einstein în studiul său intitulat „De ce Socialism?” menționează:
Într-o economie socialistă, mijloacele de producție sunt proprietatea întregii societăți și sunt folosite în mod planificat. Planificarea economică, va ajusta producția la necesitățile comunității, va asigura locuri de muncă pentru toți cei capabili să muncească și va garanta mijloace de trai fiecărui om, femeie sau copil. Educația individuală, în plus de abilitățile înnăscute va încerca să dezvolte membrilor societății simțul responsabilității pentru aproapele lor în locul glorificării puterii și a succesului din societatea capitalistă. Totuși, este necesar să amintesc că o „economie planificată” nu este încă socialism. O economie planificată, ca atare, poate avea ca rezultat o înrobire completă a individului. Realizarea socialismului cere deci soluții pentru probleme socio-politice extrem de dificile pentru a preveni o prea mare centralizare a puterii economice și politice, pentru a preveni ca birocrația să devină atotputernică, pentru ca drepturile individului să fie protejate prin măsuri democratice de limitare a puterii birocrației.
În 1989 odată cu dispariția „socialismului reprezentativ post-feudal de Stat” din Europa, strategii capitalismului au lansat o ofensivă ideologică fără precedent împotriva socialismului. Pentru ei capitalismul a câștigat pentru totdeauna iar „socialismul reprezentativ post-feudal de Stat” care a existat în fostele țări socialiste europene a fost caracterizat drept un „sistem birocratic” generator de „totalitarism politic, social și economic”.
Ce diferențe au existat între socialismul definit de Albert Einstein și „Socialismul reprezentativ post-feudal de Stat” din fostele țări socialiste europene?
Principalele diferențe constau în faptul că:
în domeniul economic nu s-a realizat o „democrație industrială și agricolă” în care oamenii muncii să conștientizeze importanța și responsabilitatea deținerii mijloacelor de producție ca proprietate a membrilor întregii societăți, nu ca proprietate de Stat;
în domeniul social nu s-a reușit înlocuirea „democrației reprezentative” cu „democrația participativă”;
în domeniul democrației de partid nu a existat preocupare pentru înlocuirea „Centralismului Democratic” cu „Centralismul Participativ”. Drept urmare aplicarea abuzivă a principiilor Centralismului Democratic, a făcut ca democrația de partid să capete în timp un caracter formal, transformând funcțiile de conducere din partid în funcții de comandă ceea ce a favorizat apariția și manifestarea „conducerii personale de comandă” care a stat la baza distrugerii „sistemului socialist reprezentativ, post-feudal, de Stat” care a existat în țările socialiste europene;
relațiile dintre partidele socialiste, din țările socialiste europene și Partidul Comunist al Uniunii Sovietice nu au fost relații de egalitate și solidaritate fiind relații bazate pe subordonare politică, economică și militară (singura țară unde în 1958 s-a reușit retragerea bazelor militare sovietice fiind România). Această subordonare a permis ca Secretarul General al PCUS, Mihail Gorbaciov, să coordoneze în mod direct, în 1989, în colaborare cu George Buch, președintele SUA și alți lideri capitaliști din țările Vest Europene, precum Francois Mitterand, distrugerea sistemului socialist european, finalizând inițiativele sale personale prin dispariția de pe scena politică inclusiv a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
În octombrie 1989, Mihail Gorbaciov, a pus în practică așa numita „Doctrina Frank Sinatra” (după cântecul acestuia „I Did it My Way” – „Am făcut-o în felul meu”), promovând ideea că „fiecare țară trebuie să-și decidă calea de evoluție”. Întrebarea este ce fel de evoluție a gândit Gorbaciov pentru fostele țări socialiste europene când, în 1989, el personal i-a schimbat pe toți foștii liderii de partid din aceste țări. În România Gorbaciov și-a realizat planul de schimbare a liderului de partid cu ajutorul a peste 38.000 militari sovietici din serviciile speciale sosiți în țară în calitate de turiști și care au creat cadrul necesar realizării unei „lovituri militare de Stat”, în 22 Decembrie 1989.
Cu toate aceste deficiențe, „socialismul reprezentativ post-feudal de Stat” a dovedit prin aplicarea în practică valabilitatea teoriei socialiste respectiv că se poate realiza o nouă societate bazată pe dreptate socială, egalitate și solidaritate în care protecția socială s-a realizat prin asigurarea de locuri de muncă pentru toți membrii societății, care a garantat un nivel de trai decent pentru toată populația, educație și asistență medicală gratuită și locuințe pentru cea mai mare majoritate a populației. Ca rezultat al acestei politici, în prezent, în România există cel mai mare număr de proprietari de apartamente din întreaga Europă.
Analizând experiența economică și socială acumulată de „Socialismul Chinezesc” putem observa că în prezent, în China se construiește o „Economie de Piață”, în care coexistă, pe baza unor raporturi de eficiență, proprietatea publică cu cea privată”. Acționând în acest fel, Republica Populară Chineză acumulează experiența economică necesară care a lipsit din primul său stadiu de dezvoltare socialistă respectiv din etapa „socialismului reprezentativ post-feudal de Stat”. Acest nou stadiu de dezvoltare permite Republicii Populare Chineze să facă pași concreți spre o „societatea post-capitalistă”, la care s-a referit Marx în teoria sa.
Curente în cadrul mișcării socialiste mondiale
Apărută inițial ca un curent reformist în cadrul marxismului, „social-democrația” aducea anumite critici acestei ideologii. La începutul secolului al XX-lea, „social democrații” erau definiți drept „socialiști – reformatori” prin opoziție cu „socialiștii revoluționari”. Ambele curente socialiste, considerau că socialismul, bazat pe proprietatea comună, este obiectivul esențial al omenirii. Spre deosebire de „socialiștii revoluționari” cei „reformatori” considerau însă că trecerea la societatea socialistă trebuia făcută prin „evoluție” nu prin „revoluție”.
Ruptura formală dintre „socialiștii revoluționari” și cei „reformiști” s-a produs odată cu izbucnirea primului război mondial. „Socialiștii revoluționari” militau contra războiului pe considerentul că proletarii de diferite naționalități nu trebuie să lupte unii contra altora, obiectivul lor real fiind solidaritatea de clasă contra burgheziei.
„Socialiștii reformatori” susțineau însă eforturile de război ale guvernelor națiunilor din care făceau parte înlocuind „principiul solidarității de clasă” cu „principiul solidarității naționale” – principiu care, avea să evolueze, în unele țări, spre fascism.
Urmare a acestei scindări „socialiștii revoluționari” aveau să fie cunoscuți sub numele de „comuniști” iar „socialiștii reformatori” sub numele de „social – democrați”.
Istoria „social – democrației” este deci istoria unei îndelungi, lente, constante și neabătute alunecări către dreapta, „social-democrații” transformându-se încet dar sigur în „pro-capitaliști”.
După abandonarea căii revoluționare spre socialism, din „social – democrație” s-a desprins o ramură „care milita pentru înlocuirea capitalismului cu o societate post-capitalistă, care să preia elementele progresiste din ambele sisteme, folosind mijloacele democrației reprezentative și parlamentare. Această ramură a căpătat denumirea de „Socialiști Democratici” și în țara noastră a fost reprezentată de Partidul Socialist al Muncii.
După căderea Socialismului reprezentativ post-feudal de Stat din Europa, în 1989, în unele din fostele țări socialiste „Socialiștii Democratici” au pus bazele a două ramuri diferite:
O ramură a acestora a rămas adepta trecerii de la capitalism la o societate post-capitalistă prin promovarea „democrației parlamentare reprezentative” în domeniul social și a „centralismului democratic”, în domeniul politic. Aceștia sunt cunoscuți sub denumirea de „Socialiști Democratici Reprezentativi”.
Ramura „reformatoare ” a „socialiștilor democratici”, din fostele țări socialiste, acționează în prezent pentru înlocuirea „centralismului democratic” cu „centralismul participativ” în viața politică și a „democrației reprezentative” cu „democrația participativă a poporului muncitor” în viața socială și economică. Aceștia sunt cunoscuți sub denumirea de „Socialiști Democratici Participativi”.
Rezultă deci că în prezent numai „Social Democrații” sprijină prin toate mijloacele capitalismul neo-liberal actual, pornind de la concepția că „în loc să milităm pentru transformarea actualei societăți capitaliste, mai bine o susținem și prin alternarea la putere putem să valorificăm în interes personal beneficiile economice și sociale oferite de societatea capitalistă actuală ”.
Prin realizarea Internaționalei Socialiste în anul 1951 (organism politic care promova principiile: libertății, egalității, dreptății sociale și solidarității), partidele social-democrate care o constituiau au devenit o contrapondere, în domeniul social și economic, la realizările pozitive obținute de „socialismul reprezentativ post-feudal de Stat” promovat în aceea perioadă de fostele țări socialiste.
La sfârșitul anilor ’80, social democrația, a făcut un nou pas la dreapta, adoptând teoria „A treia cale”. Aceasta înseamnă și abandonarea idealului originar al „dreptății sociale” prin mutarea accentului de pe această temă pe teme colaterale, secundare, conjuncturale, simbolice, la modă, de genul: ecologie, drepturile omului, feminism, egalitate rasială, multiculturalism, drepturile minorităților, deculpabilizarea homosexualității etc. Prin aceste transformări social-democrația a ajuns în prezent din doctrinară de stânga și susținătoare a intereselor celor mulți și săraci la începuturile activității sale, la susținerea intereselor celor puțini și avuți. Ei au renunțat la ideea necesității creării unui „nou spațiu public”, și au devenit aprigi susținători ai ideii neo – liberale de privatizare și transformare a Statului într-un Stat Minimal.
„Social-democrația” promovează în prezent politici liberale, precum reducerea impozitelor pentru firmele multinaționale cu scăderea corespunzătoare a resurselor pentru buget și programe sociale, politici financiare în dezavantajul activităților economice ale investitorilor interni, renunțarea la idea de „Stat al Bunăstării” promovată o lungă perioada de timp, etc.
Cu excepția „principiului libertății” (care în linii mari a fost respectat până la evenimentele din 11 Septembrie 2001 după care s-au promovat politici polițienești de limitare a principiului libertății), restul principiilor precum cel al „egalității și dreptății sociale” a fost înlocuit cu principiul „egalității șanselor” Este clar însă pentru toți că nu poate exista o „reală egalitate a șanselor” între bogăția excesivă și sărăcia extremă.
Social-democrația a renunțat și la „principiul solidarității”, acționând sistematic în sensul fragmentării și dezbinării electoratului de stânga. Acest lucru s-a manifestat cu pregnanță în România, după 1989, când social-democrația sub denumirea inițială de „Frontul Salvării Naționale”, apoi „Partidul Democrației Sociale din România” și în prezent „Partidul Social Democrat din România”, a acționat cu consecvență pentru divizarea, absorbția și înlăturarea de pe scena politică a oricărui partid sau mișcări politice situate la stânga social democrației.
În anul 2003, când se afla la guvernare, Partidul Social Democrat din România a reușit desființarea celui mai reprezentativ partid promotor al socialismului democratic, Partidul Socialist al Muncii, prin metode nestatutare și prin cointeresarea unor cadre de conducere.
În prezent mișcarea socialistă din România este formată din:
Partidul Social Democrat – care în mod oficial declară că este un partid de stânga, dar în realitate el este un partid de centru – stânga, care practică o politică de dreapta. De aici și posibilitatea cooperării cu Partidul Național Liberal, partid de dreapta în cadrul Uniunii Social Liberale.
PSD-ul a acționat și acționează cu consecvență să dezbine, absoarbă și controleze toate partidele și mișcările de stânga din România în scopul lipsirii electoratului de stânga de alternativă. Rezultatul acestei politici promovată de 26 de ani este faptul că o mare parte a electoratului de stânga dezamăgit de politica de dreapta a Partidului Social Democrat refuză să mai participe la vot. Partidul Social Democrat este membru al Partidului Socialist European și al Internaționalei Socialiste, care în realitate este o Internațională Social-Democrată;
Din „socialiști democratici reprezentativi” – adepți ai „democrației reprezentative” în viața socială și economică, ai „centralismului democratic” în viața politică, promotori ai ideii de „democrație parlamentară reprezentativă”. Aceștia acționează în prezent în cadrul Partidului Socialist Român, fost Partidul Alianța Socialistă.
Din „socialiștii democratici participativi”- militanți pentru promovarea „democrației participative a poporului muncitor” în viața socială și economică și a „centralismului participativ”, în viața politică, promotori ai „democrației parlamentare participative” și care se regăsesc în cadrul Partidul Comunist Roman – Secolul XXI, partid înregistrat în Registrul Partidelor Politice, pe data de 27.06.2016, care militează cu consecvență pentru realizarea unității întregii stângi românești pe baza principiilor Democrației Participative.