Stau #lasemafor și mă uit aiurea. Este prea dimineață, plouă încetișor și mă întreb dacă nu trebuia oare să-mi iau și eșarfa. Toate răcelile mele încep de la gât.
Mă uit la tipa blondă care trece pe trotuar și-mi dau seama că ea nu are cum să aibă dilema mea. Se mișcă sprintenă, cu geaca ei până în talie și cu buricul la vedere, cu blugii ei trei sferturi și balerinii decupați. Instant, îmi îngheață degetele de la picioare.
Și îmi aduc aminte că odată, cam prin clasa a noua, într-o dimineață mai mohorâtă decât asta, am plecat de acasă într-o bluziță ca o foiță iar tata m-a certat. I-am zis că nu-mi este sub nicio formă frig pentru că am sutien. Eram smartass de mică.
Îmi vine să mă dau jos din mașină, să alerg după ea pe trotuar și s-o acopăr cu o păturică. Să-i spun că „lasă, mamă, cine te iubește o să te iubească și cu șuba pe tine, nu-i nevoie să mergi așa golașă pe frigul ăsta”. Îmi vine să o trimit la terapeut, să-și exploreze relația cu mama și să-și îmbrățișeze copilul interior. Să o duc de mână la bibiliotecă și să o pun să împrumute „Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine.”
Dar apoi îmi dau seama că sunt exagerată și că oglindirea asta e exagerată și că parcă e prea multă coborâre în centrul inimii și mai bine mă potolesc.
Vine o vreme în viață când îți pasă mai mult de șale decât de fashion.