Ne-am rătăcit în rinoceri, Noi cei de azi şi cei de ieri, Purtînd adîncile poveri A unor silnici prizonieri. Şi cei mai mulţi dorm parcă duşi Ca nişte stranii pescăruşi, Cu aripi prinse în ţăruşi Şi orizontul

Trăi-mi-ai Poezia, române, oriunde eşti ! Să mă sfinţesc, să te sfinţeşti De jos în sus, întru Iisus, De sus în jos, întru Christos !

Cîndva mi s-a arătat prin trăire directă cum este Iubirea dumnezeiască... Ea este la fel de intensă pentru fiecare creatură, fie bună, fie rea - doar nuanţele diferă. Pentru Cei Răi, iubirea se împleteşte

Un rînd de lacrimi şi-au propus Din cea mai ‘naltă stratosferă Să-L preamărească pe Iisus În orice clipă efemeră, În orice suflet descompus Sau rătăcit pe emisferă ! Un rînd de lacrimi şi-au propus Din

Omule de la zenit, Tu cobori din Infinit, Din Etern, din Nenumit, Iar atunci cînd te trezeşti, Te întorci în Infinit Dacă nu te rătăceşti În iadul nefericit ! Omule de la zenit, Ca bărbat sau ca femeie,

Într-o zi scutur văzduhul Pentru altă primenire, Pînă cînd coboară Duhul Peste-ntreaga omenire ! Şi cu Dor îmi strig chemarea Către Îngeri să revină, Ca atît cît este zarea, Să reverse-n ea Lumină ! Într-o

Trăia în lume o Bubuţă, Mai blîndă ca o pisicuţă, Care era tare drăguţă Cînd n-avea scîrţ la tărtăcuţă ! Guriţa ei ca o frăguţă, Te dezmierda ca pe cocuţă Şi-apoi te săruta, molcuţă, Precum albina pe plăntuţă

Într-un timp fără statură Înghiţit ca o prescură Şi trăit ca aventură În mister şi-nvăţătură, Cu aripi la subţioară Şi mireasmă de fecioară, Ca o taină ce-nfăşoară Pacea mea superioară Prin lăuntru şi

În scop de smerire Nimic nu exclud, Cu multă iubire Vreau tot să includ... La nord şi la sud Te foarte aud, Cu versul modest Fac saltul zălud Înspre celestul Pe care-l conclud... La est şi la vest Dezvălui

Mîngîiat de alizeu Într-un mod inexprimabil, Să răpesc în inefabil Perisabilul mic eu, Cu un gust insaţiabil Şi avînt de paraleu, Să-l înalţ inevitabil Înspre Cerul formidabil Al Prezentului mereu... Cu

Podul casei nu ne duce Pestele apele bulbuce, Peste rîpele uituce, Unde umbra nu străluce. Nodul fals din papură N-are nici o legătură Cu onesta mea natură, Ci cu reaua uitătură ! Iarba fiarelor hibride

Lunea facem plecăciuni Marţea e cu lecţiuni Miercuri are raţiuni Joi visăm la fuziuni Vineri ne dorim minuni Sîmbătă expansiuni Duminică inacţiuni ... Ce mai viaţă de tăciuni Ziua sălcii, seara păuni !

E atît de mult mister Pe Pămînt şi sus în Cer Că îmi vine să mă cer A fi sfînt, nu condeier. E atît de mult mister Sub Pămînt din altul Cer Că îmi vine să mă cer A fi Domn peste Eter ! E atît de mult mister

Cînd vezi moartea de aproape Ca năpastă năvălind, Se deschid ca nişte pleoape A-nţelegere venind. O sclipire de secundă, Poleire într-o clipă, Înţelegerea rotundă, Te surprinde pe-o aripă ! Parcă ştii

A-nceput de ieri să cadă Cîte-un scop, acum s-a dat, Liber ţării la furat Pentru ginta retrogradă... Grija iar s-a măritat Cu un stres din lumea fadă Ce-l simţim neinvitat Într-o lacrimă grămadă ! Norii

Călărind fiţosul murg Într-un echivoc amurg Versul sorţii îl parcurg Spre celestul Demiurg. Nu sînt calul în amurg Nu sînt gîndurile ce curg Pe străzile unui foburg Adormit în visul murg. Ca poet în dramă

Să-mi bag cizma-n calapod Dacă voi mai face nod La aripa unui schilod Care se-nalţă din glod ! Să n-am burtă la curea Dacă nu alerg la ea Ca să-mi dea şi iar să-mi dea Sărutări pe pleoapa mea ! Să-mi scot

Ziua vîslă, noaptea cuc Toate drumurile duc Înspre raiul vălătuc Unde nu-i nici balamuc Nici femeie cu bucluc Unde am doar ce aduc : Fapta bună, gîndul suc Şi lămpiţa sub surtuc, Iar amorul îl traduc Într-un

Să mă las pătruns de versuri Şi de multe fantezii Să creez noi universuri Şi profunde poezii, Să mă las desprins de haine După multe amnezii, Să mă molipsesc de taine Precum gingaşii copii, Să mă osebesc

Pe cîmpia cea întinsă Dintre două gînduri nori Este starea necuprinsă A dervişilor rotitori. În adîncul celor stinse Dintre două perturbări Este loc de necuprinse Salturi înspre alte zări. În uimirea cea